Cartea de faţă, pe care o anunţă de câţiva ani, este povestea unui copil care creşte într-un mic oraş monoindustrial de la marginea unei păduri. Oraşul depinde întru totul de o fabrică de armament. Este povestea unei deveniri.
Andrei Crăciun, născut în 1983, are studii superioare în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică, a studiat la Bucureşti şi la Tel Aviv, este, din 2005, ziarist de presă scrisă, an în care a fost desemnat cel mai talentat tânăr ziarist; în 2010 a fost desemnat cel mai bun tânăr ziarist de cultură, în 2011 – cel mai bun editorialist şi în 2012 – cel mai bun reporter din România (2012). A publicat mai multe volume de poezie şi proză scurtă (îndeosebi la Editura Herg Benet), scrie Mediafax.
Cartea de faţă, pe care o anunţă de câţiva ani, este povestea unui copil care creşte într-un mic oraş monoindustrial de la marginea unei păduri. Oraşul depinde întru totul de o fabrică de armament. Este povestea unei deveniri.
„Aleea Zorilor a fost prima mea adresă – spune autorul. La orice primă adresă găseşti, desigur, un univers magic. Toată viaţa am căutat să nu-l pierd. Am umblat tot pămîntul purtând Aleea Zorilor în bagajul de inimă. Acolo (care a devenit, în trecerea timpului, atunci) mă întorc întotdeauna când vreau să fiu fericit. Aleea Zorilor este povestea inocenţei de dinainte să ni se întâmple viaţa”.
Foto: Mediafax
O carte fermecătoare, candidă, dar pentru care cititorul trebuie să fie pregătit, să aibă răbdare să n-o abandoneze. E o singură frază de la un capăt la celălalt, în care se trece de la un fapt la altul, de la un timp la altul, de la un personaj la altul. O frază de un singur alineat care sfârşeşte cu punct abia la pagina 118! Iată începutul:
„Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, şi nici nu poate fi altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât să încapă, totuşi, într-o frază, fie ea şi ultima, căci adevărul, dragii mei, are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există şi trebuie spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea îşi are adevărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puţin, iar fraza aceasta e dreptul meu la o poveste şi îl voi folosi până la capăt, până la punct, eu am pus multe puncte, eu am fost ziarist pe când ziarele obişnuiau să existe şi noi, tineri cum eram, nu credeam că ele vor muri, dar bineînţeles că ele au murit, căci nu contează ce cred tinerii, ba dimpotrivă, la ziar îşi dădeau viaţa pentru o iluzie şi, constatând că au trăit pentru o iluzie, mureau tineri, fiind imediat uitati, dar acum asa ceva nu se mai întâmplă, în ţara noastră nu mai există ziare, nu mai există redacţii, era frumos pe atunci, dar nu vreau să devin unul dintre bătrânii aceia, îi ştiţi, unul dintre bătrânii aceia care trăncănesc despre tinereţea lor pierdută, despre şarete si cai si iubiri încărcate de mister, căci adevărul, capricios cum deja prea bine îl ştim, este că nostalgia e împotriva adevărului, ea obişnuieşte să şlefuiască adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine, şi de ce să nu fie bine, de ce să nu avem dreptul acesta de a ne visa viaţa pe care am trăit-o, şi poate că există şi alte feluri de a ne apropia de sfârşit, dar eu nu îl cunosc decât pe aceasta, de a privi înapoi, întotdeauna înapoi, şi de a aşeza toate cele întâmplate, precum şi toate cele neîntâmplate, toate zilele şi toate nopţile trecerii mele pe pământ în această unică frază pentru care nu cer să fiu judecat, nici înţeles, e dreptul meu să o scriu exact aşa cum îmi place, ea ar putea fi o poezie mai lungă, sau ar putea fi o ne obligau să scriem în propoziţii scurte, ca să nu plictisim cititorul, dar cititorul tot s-a plictisit de noi, aşa cum se plictisesc oamenii în trecerea timpului, de altfel, deşi nu vi s-a spus niciodată să ştiţi că oamenii mor fiindcă se plictisesc să trăiască, să trăieşti poate fi foarte obositor, mie nu mi-au plăcut niciodată propoziţiile scurte, dar le foloseam, nu aveam încotro, nimeni nu avea încotro, şi în apărarea mea nu pot să chem decât realitatea că mai lăsam, când şi când, câte o pisică, întotdeauna neagră, să-mi traverseze propoziţiile scurte, să se îndrepte spre nicăieri, iar pisicile îmi traversau propoziţiile scurte şi eu mă mândream că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi, eu credeam în pisicile mele negre, eram gata să mor pentru dreptul meu de a lăsa pisicile negre să călătorească prin paginile ziarelor, dar nimeni nu mi-a cerut să mor dintr-atât, ziariştii trăiau în nişte hale imense care se numeau redacţii, înjurau mult, se băteau, se îmbătau, nu credeau în Dumnezeu, credeau în dreptate, ziariştii făceau dragoste fără preludiu, erau grăbiţi, mereu erau grăbiţi, ei chiar trăiau fiecare zi…”
Andrei Crăciun – „Aleea Zorilor”. Editura Polirom, colecţia Egoproză. 118 pag.